Ioana R. Dumitru
Îmi lipesc tâmpla de sticla ferestrei și cu ochii pe jumătate închiși fac loc imaginilor imprimate pe retină să se distorsioneze, rând pe rând. Și începe: blocurile solide, cu zece etaje, se topesc precum înghețata ținută prea mult în soare; balcoanele se scurg printre rufele întinse la uscat, sârma sugrumă o cărămidă, treptele se evaporă, par că se înalță spre cer ca mai apoi să se transforme în praf de pușcă, iar vântul risipește resturile printre frunzele disolute ale copacilor de plastilină. Oamenii cad urcând și urcă picurând în intersecții. Pereții se lipesc între ei, dar în loc să formeze încăperi mai spațioase devin camere mici, mai mici, tot mai mici, cât o cutie de chibrituri. Oare câte amintiri absoarbe tencuiala rece?… Câte bătăi de inimi zac strivite între dărămături?
Combustia pe care o simt în interiorul meu pot să jur că e capabilă să transforme Bucureștiul într-un alt Cernobîl: totul în jur se năruie – de la mașinile pe care le văd ciocnindu-se la semafor, la oamenii-furnici de pe trotuar, mișunând de colo-colo și pe care (oh!) i-aș fi putut atât de simplu strivi sub apăsarea unui singur deget (amprenta mea asupra nimicniciei ființei); de la cerul cândva senin pe care acum radiază un soare-negru ce-mi întunecă pupila, la stâlpii de iluminat ce pocnesc de la mijloc și se prăbușesc peste trecători. De la realitatea care dincolo de sticla murdară și transpirată a acestei ferestre continuă să existe în ritmul ei banal și liniștit, dar pe care în clipa aceasta o percep de-a dreptul apocaliptică, la biata mea inimă pietrificată. Apoi, o ia la galop – alert și de necontrolat, turbat, ca un cal de curse. Simt gust metalic pe vârful limbii. Sau să fie gust de mătrăgună?… În urechea stângă țiuie semnalul sonor al ambulanței.
Venele se dilată. Sângele îmi inundă tot corpul, mai puțin creierul (cred), căci orice gând mi-a paralizat în clipa în care vocea de la capătul celălalt al receptorului mi-a spus, sec, de parcă ar fi citit un titlu banal din ziarul local:
− Soțul dumneavoastră a suferit un accident.
Au mai urmat și alte cuvinte, probabil explicații, dar s-au pierdut undeva pe drum, fără ca măcar să ajungă la mine. Sau or fi ajuns (cine știe?)
Totul trece prin fața ochilor mei cu o repeziciune absurdă, iar totul se izbește în timpan cu o intensitate asurzitoare. Cred că vâjâitul acela pe care soldații explică că-l resimt după explozia unei bombe în apropierea lor este cât se poate de similar cu țiuitul vieții mele care se scurge din corpul care nu demult a devenit căminul altuia mai mic. Las stările acestea să mă cuprindă, să mă înece; caut confortul în haos. Mă simt de parcă aș fi băut întuneric. Văd negru.
− Doamnă, mai sunteți pe fir? Încercați să ajungeți la Spitalul Universitar în următoarea oră. Ar putea fi pentru ultima dată când…
Apăs mecanic pe butonul roșu care închide apelul și las telefonul să alunece din mână, pe podea. Mă prăbușesc în următoarea secundă în genunchi, simțind o durere inexplicabilă care îmi invadează numaidecât trupul, din interior către exterior. Lacrimile mă năpădiseră de dinainte, dar nu apucasem să clipesc. Mă crispez. Abia acum, când închid ochii, broboanele sărate se desprind și încep să-mi sape defilee în obrajii mult prea palizi. Îmi simt capul greu, iar sufletul cuprins de o apăsare cruntă; mă strivește. Uit cum să respir; mă încordez; toți mușchii așteaptă să explodeze; adună-te, toanto! iau guri adânci de aer, pe care îl înghit cu nod, uneori înecându-mă. Apoi oftez prelung, scuipând afară din mine o suferință ce mă zgârie pe gât și care se prinde cu ghearele de buze, croindu-și drum înapoi de unde a venit. Mintea mea refuză cu înverșunare să proceseze informația primită, să asimileze gravitatea situației, cu atât mai puțin să facă ce i-am cerut. Corpul dă clar semne de regres. Mă încăpățânez. Asimilez durerea, îi permit să mă mângâie așa cum știe ea mai bine.
Ecranul telefonului se aprinde, un șir de cifre amestecate afișându-se brusc, iar vibrația acestuia mă trezește din transă. Privesc timp îndelungat la combinația de non-sensuri aritmetice înainte de a răspunde, dorindu-mi ca vocea pe care o voi auzi să fie a lui și să-mi confirme că este teafăr. Că nu am de ce să mă îngrijorez. Că ne vom revedea diseară acasă. Că mă va strânge în brațe și îmi va mângâia părul nespălat. Că-și va cere în nenumărate rânduri iertare pentru sperietura pe care am trăit-o amândoi. Că mă va săruta până când, ca proasta, îl voi ierta. Că ne vom amuza de episodul acesta la următoarea cină cu prietenii.
Apăs butonul verde; cu mâna tremurândă lipesc dispozitivul de ureche, dar nu reușesc să rostesc niciun cuvânt. Aș fi vrut ca mobilul să se transforme într-o scoică. Doar valurile mării m-ar fi liniștit în astfel de clipe… Intuiesc confuzia celei care m-a sunat, dar îmi este imposibil s-o ajut în vreun fel. Ezitant, îndrăznește ea prima:
− Liv? Ești bine? Ai aflat?… Vocea Sandrei, sora lui Iustinian, se aude pe jumătate frântă. Simt și stânjenirea care a venit la pachet cu ultima întrebare, așa că pentru a ușura conversația răspund stupid, departe însă de adevăr:
− Da.
A sunat mai rece decât m-aș fi așteptat și mă întreb dacă așa de indiferenți sunt toți oamenii în pragul abisului. Nu intenționasem să par distantă, dar singurul meu limbaj este acest monosilabism pe care mă tot chinui să îl dezvolt în replici mai răsărite, însă eșuez lamentabil. Nu pot să am un discurs coerent. Gura mea uită să formeze propoziții. Glasul meu e strangulat de teamă. O tristețe acerbă mă determină să-mi înghit cuvintele înainte ca ele să apuce să se înalțe.
− Ești acasă?
− Da.
− Ai cum să ajungi la spital?
− Da.
− Iei mașina?
− Da.
− Te duci singură?
− Da.
− Nu mai bine chemi un taxi?
− Nu.
− Sigur ești bine?
− Nu.
− …
− …
O știm amândouă. Pauza aceasta în care niciuna dintre noi nu mai rostim nimic o face să se simtă inconfortabil. I-am auzit oftatul, deși am înțeles că a încercat să-l acopere atunci când a dat mai tare volumul radioului din mașină. Apăsarea ei era și apăsarea mea.
− Iartă-mă, sunt sucită pe dos de la toată întâmplarea asta neașteptată, evident că nu ești bine… nici eu nu-s; sunt cretină, ignoră-mă! Ajung cât de repede pot. Sunt pe autostradă, încă vreo patruj’ de kilometri până în Piperea și de acolo dracu’ știe, că prind și ora de vârf… toți labagiii cu B.M.W-uri ies la agățat gagici singure la semafor… aoleu, vai! Crezi că fac rău copilului?! M-o fi auzit? Înjur cam mult, mă scap, că nah, e lumea asta de căcat în care trăim… pfffft! Futu-mi una, Liv, închid eu până nu mai zic alta! Ne vedem la spital, te mai sun când sosesc! Salvează-mi numărul ăsta, pe ăla vechi l-am anulat. Pup, pa! Biiiiiiip!
Cred că a aruncat telefonul fără să sfârșească apelul, așa cum a zis, pentru că pe fundal încă o mai aud bombănind diverse, cu Paraziții duduind în boxe. Clipesc perplex de câteva ori și apoi închid, întrebându-mă… oare conversația de mai devreme chiar a avut loc?
Aceasta este mătușa ta, o vei cunoaște mai târziu; te va învăța o grămadă de prostii și ceva îmi spune că o vei iubi mai mult decât pe mine, cel puțin… o vreme, gândesc știind că într-un fel sau altul ea mă aude de acolo de unde se află și chicotește fără să aibă nici cea mai mică idee despre tatăl său care se zbate între viață și moarte. Sau poate tot ea este cea care știe lucruri pe care noi, adulții, nu le mai percepem după ce traversăm un prag, căci în subconștientul meu am auzit-o încurajându-mă gingaș: Mami, hai să mergem la tati! Îmi trec palma peste burtica ce începe deja să se formeze și mă ridic, cu hotărâre. Știu că puterea și energia pe care le am vin din partea sa. Îmi trec degetele prin păr, ca să-l despletesc, apoi îl prind într-o coadă joasă la spate. Fiind primăvară, este destul de plăcut afară, așa că iau de rezervă de pe fotoliu hanoracul lui pe care obișnuiesc să-l mai port prin casă când mi se face dor. Strecor portofelul cu actele și câțiva bani în buzunar și o zbughesc pe ușă, încuind în grabă. În sufletul meu tocmai a avut loc un accident nuclear; sunt o ruină ambulantă, în flăcări, într-un oraș îmbâcsit căruia nu-i pasă de mine. Ca să nu mă simt atât de singură și de înfrântă mă rog, în gând, ca o altă persoană dintr-un colț opus al globului să fi primit astăzi un telefon similar cu al meu.
Prefer liftul. Am nevoie de acel minut până ajung la parter, să fac inventarul zilei, precum și al orelor de calvar care mă pândesc nerăbdătoare, prin sălile de așteptare. Nu îmi pierdusem speranța deoarece știu în sinea mea că este un luptător și nu se dă înapoi de la încercările pe care soarta i le mai aruncase din când în când. Păstrez, totuși, o doză de pesimism care ia în calcul varianta cea mai aspră pentru că deși nu mă simt confortabil să o aprob pe Sandra, în lumea asta de căcat în care trăim este lucrul cel mai inteligent pe care îl pot face ca să evit o dezamăgire ce m-ar marca, dacă îi permit, pentru restul existenței.
Urc în mașină, pornesc motorul și îmi pun preventiv centura de siguranță. Nu sunt încă în situația în care legea îmi oferă varianta de a nu o mai purta și nu-mi doresc să risc. Trecusem printr-un accident rutier în copilărie și aflasem pe propria piele care sunt consecințele neglijenței. Întâmplarea a făcut să am noroc. Dar nu doresc să testez răbdarea ori nervii Celui-De-Sus, mai ales că am un ghinion teribil la ruleta rusească. Apăs ambreiajul în sincron cu pedala de accelerație și plec de pe loc, cu îndoială în minte și speranță în suflet. În mai puțin de douăzeci de minute sunt deja pe Șoseaua Cotroceni, blocată pe banda centrală. Inconștient, încep să fredonez Thinking out loud și dau radioul mai tare, lăsând acordurile melodiei să inunde deopotrivă interiorul mașinii și sufletul meu rănit. Este cântecul nostru, jurământul nostru nerostit în atâtea priviri rostite fără cuvinte, fără versuri și fără rimă, la ceas târziu, în nopți cu parfum de lavandă și soc.
Mă pun din nou în mișcare. Printr-o manevră forțată, dar care nu mi se pare deloc deplasată, mă mut pe a treia bandă. Semaforul se îngălbenește și ușor euforic apăs mai tare pedala de accelerație (îmi pierd răbdarea…), prefăcându-mă că nu văd culoarea care se preschimbă în roșu. Cineva mă claxonează din lateral și frânez mecanic, propulsată în volan, iar mai apoi împinsă violent în spătarul scaunului, de o forță misterioasă. O îmbrățișare atât de strânsă încât îmi imaginez că o să ajung, de fapt, pe bancheta din spate. Un junghi îmi străbate inima și se risipește apoi sub formă de fior pe șira spinării. În clipa aceea l-am simțit lângă mine, șoptindu-mi că e în regulă, sunt aici. Îmi este cald și îmi este frig în același timp. Am impresia că sunt în reverie, dar totodată perfect conștientă de forfota din jurul meu. De faptul că, dacă nu aș fi oprit atunci, dacă acea forță nu m-ar fi ținut pe loc în strânsoarea aceea inexplicabil de vie, dar atât de fantasmatică, botul celeilalte mașini m-ar fi proiectat în stâlpul de pe marginea trotuarului, spre stupoarea tuturor celorlalți participanți la trafic.
Ora 14:37.
Respirația mi se întretăie și fiorul unei despărțiri definitive îmi străfulgeră inima, punându-mă sub anestezie preț de câteva secunde. Nu mă întrebați cum anume, dar am știut că brațele acelea invizibile care m-au ținut pe loc erau ale lui și teama că astfel le-am simțit pentru ultima dată se furișează în mintea mea, făcându-mă să sângerez. Nu am realizat, prea absorbită de șoc, prea năucită de un presentiment negativ. Nu am idee cum am ajuns în parcarea spitalului, nici cum am coborât din mașină, nici cum am colindat ca un zombie culoarele morții în căutarea sufletului meu pereche.
− Vă rog, sunt soția medicului Hanganu… am fost informată că a suferit un accident… unde îl pot găsi?
Un înger păzitor mă aude și mă trage de mânecă, subtil, spre o cameră izolată de toată gălăgia de pe hol. Mă invită chiar să ocup un loc. Dacă nu s-ar fi așezat lângă mine, m-aș fi simțit ca la un interviu de angajare. Dar în ciuda tensiunii în care amândoi ne aflam își poposește omenește palma pe umărul meu. Atunci am știut că urmează vești proaste:
− Livia, copilă, aș fi vrut să ne vedem în cu totul altă împrejurare decât aceasta… îmi rostește blând, dar întristat. În semiîntunericul încăperii l-am recunoscut pe doctorul Bușneag, mentorul lui Iustinian în perioada rezidențiatului. Încărunțise, dar ochii îi rămăseseră tineri, deși au fost martori la atâtea operații delicate, la atâtea catastrofe medicale, la atâtea complicații ale sorții. Mă tem că a fost nevoie să-l trimitem la colegii noștri de la Floreasca…
Înmărmuresc, iar el odată cu mine. Mă consolează, dar mă și pregătește sufletește:
− Nu vreau să te mint făcând promisiuni care sunt mai presus de noi… dar cred că ar trebui să ne gândim și la varianta în care …
− Știu, profesore.
O tăcere macabră și apăsătoare scaldă anticamera; m-a spălat de toate iluziile deșarte, ca un duș rece dimineața.
Mă forțez să zâmbesc, dar nu învinsă, nu resemnată, ci plină de compasiune pentru camarazii săi care fac tot posibilul să-l salveze. Am un deosebit respect pentru Omul de lângă mine și o profundă admirație pentru instruirea pe care i-a oferit-o soțului meu în tainele medicinei. Pentru că doctorul Bușneag nu este o simplă ființă în halat alb, cu ecuson în piept și stetoscopul în jurul gâtului. Nu. Doctorul Bușneag este tatăl de care Iustinian avusese nevoie, care îl pregătise pentru evenimentele nefaste, îi oferise o mână de ajutor în impas și îl mângâiase în momentele în care s-a simțit înfrânt ori rănit. În egală măsură, știam că nutrește o dragoste părintească și față de mine, cea care i-am furat inima doctorului de inimi. Glumea adesea cu mine pe seama acestui fapt. Nu pot să mă abțin și îl îmbrățișez. Cred că el avea nevoie de asta mai mult decât mine: ne privim milostiv și îi zăresc lacrimile copilărești care se chinuie să nu se desprindă, înecându-i irisul într-un ocean de smarald. Mă ridic înaintea sa și îi ofer mâna să-l ajut.
− Bănuiesc că trebuie să fug dincolo acum, murmur întorcând pe jumătate capul spre sala de așteptare; aștept să-mi confirme că asta am de făcut în continuare, căci sunt mai debusolată decât las să se citească pe chipul meu.
− Te-aș fi însoțit, dar suntem în criză de personal și timpul nu iartă.
Îmi prinde palmele mici în pumnul său mare și mă strânge cu nădejde. Își apleacă privirea către strânsoare și în clipa aceea îi surprind panica, dar nu am înțeleg ce a cauzat-o. A avut o premoniție?
− Livia, puiule, mă tem că nu te pot lăsa să pleci încă. Întinde-te acolo, te rog.
Privesc în direcția tărgii pe care el se grăbește să o pregătească pentru mine. Scoate un celular vechi, cu butoane, din buzunarul halatului și formează rapid un interior, cerând de îndată două asistente și pe doamna doctor Cristescu în aripa centrală, pavilionul C, camera 312. Subliniază înainte de a încheia, încă o dată, urgența. Mă ajută să urc și să mă întind. Îmi ia temperatura, îmi măsoară pulsul și îmi palpează atent și delicat pântecul. Mă întrebă despre programul meu din ultimele zile, dacă am avut vărsături, dacă am sesizat ceva diferit în modul de funcționare a organismului meu. Îi răspund sincer la curiozități, fără să observ că toate acestea le notă pe o fișă medicală, în grabă. Adrenalina care mă ținuse în priză în ultima oră mă împiedică să realizez că sângerez în zona genitală și că acesta era un semnal de alarmă pentru sarcina pe care o duc.
Am ghicit că ceva este în neregulă cu mine în clipa în care ușa se deschise și pe ea își fac apariția un puhoi de asistente, mult mai multe decât cele invocate inițial.
− Sunt medic ginecolog Maria Cristescu și mă voi îngriji de tine în cele ce urmează. Te rog să îți păstrezi calmul și să colaborăm ca totul să decurgă bine pentru toată lumea, da?
Îmi mângâie fruntea transpirată și-mi înlătură suvițele de breton care s-au lipit de piele. Apoi se rotește către doctorul Bușneag și șușotesc ceva ce a rămas departe de urechile mele. Asistentele încep să mă dezbrace de haine de la brâu în jos și să-mi ridice bluza până la sâni, descoperindu-mi burtica. Aparatele din jur se aprind și încep să piuie în clipa în care se contectează la o sursă de curent electric. Luminile sunt prea puternice și mă văd nevoită să închid ochii. Un caleidoscop de umbre și contururi nedefinite. Mă cuprinde, brusc, oboseala, de parcă cineva m-a deconectat de la bateriile care m-au ținut animată și m-a reconectat acum la altele uzate. Sunetele din jurul meu se dizolvă într-un ecou de palpitații și tot ce pot auzi sunt bătăile inimii fiicei mele nenăscute, monitorizate printr-un dispozitiv care le permite să se facă auzite. Tună în spital… Apoi am adormit; firul care până atunci mă ținea în plutire s-a rupt iar eu am alunecat într-o râpă de incertitudini.
~ Ta-na-na-na-na-naaa-naaaaaaa ~
Trenul accelerat 1741 pleacă în cinci minute de la linia 5. Vă rugăm poftiți în vagoane!
Mai trag un fum din țigară și sorb încă o gură de cafea, savurând din plin peisajul dezolant din jur: oameni cu plase de rafie, cu tricouri pe dos, cu eticheta la gât, cu șlapi în picioare, cu ghiozdane în spinare, cu trotinete electrice la subraț, cu două trolere și o valiză pe umăr; guguștuci curioși care iau la rând fiecare firimitură de pe jos, în speranța de a găsi semințe sau bucăți uscate de covrigi; becuri sparte în felinarele ce pâlpâie tembel, rugându-se să se ardă și să fie stinse pe vecie; cerșetori cocoșați, în cârje, îmbrobodiți ca la -2 grade, ori invalizi-sănătoși care își mimează boala imaginară târându-se pe coate pentru a câștiga simpatia celor miloși; aurolaci care s-au trântit în fund pe marginea peronului și trag pe nară prenadez, apoi încep să râdă și să vorbească singuri, să mai scuipe o flegmă când le vine să sughițe și să o ia de la capăt; puțin mai în colo, ferit de mulțime, un bărbat care urinează pe peretele centrului de prim-ajutor; nu departe de el un grup de vreo patru puștani cu glugi și pantaloni în vine umplu de graffiti cortul pentru refugiați; lângă mine o băbuță își zice rugăciunea de seară, un cocalar ascultă manele la boxa portabilă pe care a lipit-o pe umăr, lângă ureche, un țigan vinde șosete și rebus, altul mă întreabă dacă am un leu de pâine; mă strâmb și vădit deranjată mă rotesc pe jumătate, cu spatele la el, imaginandu-mi că a plecat.
Locomotiva trenului dă semnalul care ne anunță să urcăm în vagoane. Mai trag un fum din țigară și o sting de stâlpul alăturat, aruncând-o la coș. Apuc mânerul bagajului și dau să mă pun în mișcare, când negroteiul nespălat își dezvelește dantura spartă într-un rânjet de psihopat.
− Gagica, hai dă și mie un leu de pâine, trăiască famelia ta, că nu ți-o fi gaură în buzunar.
− Sunt studentă, n-am.
− Ești pe dracu’ să te ia de curvă găurită-n pizda…
Un croșeu l-a doborât la pământ înainte de a apuca să termine de rostit ce avea să-mi reproșeze pentru refuz. Tresar și fac un pas în spate, împiedicându-mă de propria valiză de teamă ca cerșetorul să nu cadă peste mine.
− Să-i vorbiești așia lu’ mumă-ta! Și nici măcar ei, că n-are nicio vină că te-ai născut prost și nesimțit… Face o pauză scurtă, timp în care și-a decleștat pumnul. Ridică din umeri, îngândurat pentru o frecțiune de secundă, apoi continuă: Sau poate are, cine știe?
Mă privește lung. Privirea lui pare să mă scaneze ca un radar și am impresia că vede dincolo de mine, vede prin mine, îmi vede gândurile.
− Ești tiafără? Ți-a făcut ceva ratatul ăsta? N-am vrut să te speriu, știu că te putiai apăra și singură, dar n-am stat s-o gândesc de două ori. Își duce mâna la ceafă și se frecă jenat. Sunt Iustinian și nu sunt agresiv de fel. De fapt, am o inimă chiar mare. Îmi întinde mâna în așteptarea mâinii mele.
Încep să chicotesc pe măsură ce continuă să vorbească și vă mărturisesc că nu știu ce m-a amuzat mai tare: accentul lui moldovenesc ori faptul că este o fire vorbăreață în preajma căreia te poți cu ușurință destinde. Are o alură familiară; deși este prima dată când ne intersectăm, am senzația stranie că îl cunosc dintr-o viață anterioară, iar emoția aceasta îmi face inima să tresalte de extaz. Mă simt în siguranță în preajma lui, dar mă atrăgea la nebunie pericolul care îi învăluie impulsivitatea. Întind palma și o las să poposească în a lui, crezând că astfel facem cunoștință. Din nu știu ce motiv, ne electrocutăm. Surâdem, stânjeniți.
− Livia.
Zâmbesc; fără să intenționez să filtrez cu el, adaug:
− Frâng inimi. Îi fac cu ochiul, distrată de întreaga situație.
Ceea ce a urmat m-a luat prin surprindere complet. Își lipește buzele de dosul mâinii mele, un gest manierat despre care citisem numai în cărți și pe care l-am considerat dat uitării. Desuet. Penibil. Dar astăzi am decis că mi-a plăcut. Imprevizibil. Rafinat. Old-fashioned, dar încă foarte cool. Cred că m-am îmbujorat puțin, dar norocul meu este că începe să se lase seara. Trenul va pleca la 23:50.
− Mă risc și ți-o încredințiez. O să fiu sincer cu tine, Livia: pari genul care se ascunde sub masca disimulării ca să nu fie rănită. Dar sunt răbdătior din fire. Așteptarea, oricât ar dura ea, am un feeling că va merita.
− Ce facem cu el? întreb, împușcând romantismul, deoarece mi-a displăcut modul în care m-a citit ca pe o carte deschisă. Avusese dreptate despre mine și oarecum mă sperie angajamentul lui. Așteptarea este ucigătoare. Știe oare la ce se înhamă?! Indic cu bărbia spre corpul agresorului meu de mai devreme. Suntem amândoi conștienți de faptul că nu-l putem lăsa să zacă pe peron, oricât de mult și-ar fi meritat soarta. Strâmbăm din nas, iar după un schimb de tăceri, el sparge gheața:
− O să-l ajutăm să-și revină.
Oftează scurt și se apleacă pe vine, examinând pacientul. Am aflat atunci că este în ultimul an la Medicină Generală. Am înțeles că datoria și grija față de oameni l-au împiedicat din a rămâne nepăsător. Mă roagă să aprind lanterna de la telefon și să o țin deasupra corpului pe care l-a rotit cu fața în sus abia după ce s-a asigurat în prealabil că mișcarea aceasta nu îi periclitează existența. Trenul dă ultimul semnal, iar noi ne aflăm încă pe un peron gol de călători, îngrijind un vagabond ordinar. Iustinian îndreaptă privirea spre mine, așteptând o confirmare din partea mea. Părinții mă așteaptă la Buzău, așa cum, mai târziu, am aflat că și ai săi îl așteptau la Chișinău. Sunt perfect conștientă că această decizie urmează să influențeze restul evenimentelor din viața noastră: fie îl abandonăm pe omul străzii acolo și ne urcăm în tren, văzându-ne mai departe de viață, aflând în următoarea zi, la știri, că a ajuns strivit sub șinele unei locomotive după ce, în stare de ebrietate și rănit la cap, a alunecat pe lângă peron, ori ne ratăm amândoi călătoria acasă și ne asumăm faptele, înștiințând autoritățile despre grozăvia care tocmai s-a petrecut.
Îi confirm a doua variantă și el pare mândru de alegerea aceasta. Mă înduioșează atenția și dedicarea tânărului. E limpede că știe exact ce face. Mă roagă să-i desfac bagajul și să aleg de acolo o haină, pe care o întinde pe jos, sub capul victimei. Tot în bagaj are și trusa sanitară (nelipsită!) din care alege cele necesare ca să-l dezinfecteze, curețe, coasă și bandajeze. O patrulă de jandarmi trece la două peroane distanță de noi, iar eu i-am semnalizat cu lanterna telefonului, rugându-i să vină să ne ajute. Iustinian le explică cele întâmplate, asumându-și vina, dar amândoi ofițerii izbucnesc în râs:
− Și d-asta v-ați pierdut voi trenul, măi, copii, măi?… Pentru un jeg ca ăsta? Nu-l mai ia dracu’ odată, se perindă pe aici ca ciuma. Bine i-ai făcut cu pumnul. Eu i-aș fi mai tras câteva după ce a căzut, rostește amuzat cel cu ceafa lată, împungându-l în coaste cu vârful bocancului.
− Scoală, bă, nea, n-auzi? Te calcă trenu’.
Râsete umflate de o aroganță fără pereche.
Miezul nopții ne prinde într-o cafenea, povestind vrute și nevrute. Suntem nevoiți să luăm restul la pachet, deoarece tura angajaților se sfârșește și următoarea începe abia la ora 5 dimineața. Croissantul uscat are cel mai bun gust lângă omul care îi dă aromă. Cafeaua rece, la fel. Glumim, râdem, plângem, ne strângem în brațe. Ne sărutăm sub becul spart al unui felinar. Suntem înapoi: noi și peronul. Fugim. Alerg ca o descreierată, el în urma mea. Dansăm în sala de așteptare pe melodiile lui Ed Sheeran. Și ne sărutăm și acolo. Aproape că adormim îmbrățișați pe scaunele rupte de pe linia 5, înveliți doar de visele pe care le construim împreună.
− Amintește-ți de mine așa! Îmi cere în șoaptă.
− Așa… cum? îl întreb somnoroasă, afundându-mi nasul în pieptul lui. El mă sărută pe creștetul capului și îmi mângâie pletele blonde.
− Așa cum inimile noastre bat în sincron pe acest peron.
Sunt doisprezece ani de atunci și alți patru de când l-am pierdut pe masa unei operații din Clinica de Chirurgie cardiovasculară, într-o zi neagră de 22 aprilie, ora 14:37.
Ori de câte ori trenul garează în București simt cum amintirile mă năpădesc toate laolaltă: peisajul e mereu același, cu toate că timpul și-a pus amprenta asupra chipului meu, brăzdat pe alocuri de riduri în formare. Am renunțat definitiv la fumat, încă din clipa în care am rămas însărcinată. Dar de îndată ce cobor din vagon, mirosul de cafea proaspăt râșnită îmi gâdilă simțurile și retrezește o poftă nebună pe care mă luptam din răsputeri să o țin în frâu. Cineva mă ajută cu bagajele în timp ce eu o apuc în brațe pe Ina și o salt peste trepte.
Ne aflam pe linia 5.
Micuța își scăpă din mână iepurașul de pluș preferat fără ca eu să fi observat. Am crezut că vrea să mă îmbrățișeze când și-a petrecut coatele firave pe lângă gâtul meu, dar de fapt ea s-a întins să-l apuce pe Moțo. Un străin îl returnează și îi zâmbește dulce, iar când mă rotesc să mulțumesc, din greșeală, ghetuța Inei lovește în paharul cartonat al călătorului și se răstoarnă, vărsând conținutul pe jos.
− Îmi pare cumplit de rău!…
Uneori e atât de greu să fii o mamă singură… Îți trebuie ochi până și la ceafă, vreau să cotinui, dar îmi înghit cuvintele, căci inima mi s-a strâns, sufocată de o menghină invizibilă. Mă întreb dacă acesta e un semn precoce de accident vascular… dacă e așa, și-a ales cel mai prost moment și cel mai prost loc.
Străinul, un bărbat chipeș la vreo 37 de ani (cam tot atâția cât ar fi avut și soțul meu!) îmi citește crisparea din ochi și mă liniștește pe un ton cald:
− E în regulă, nu te stresa! Măcar îți vei aminti de mine așa… râde, aplecându-se să ridice paharul cartonat și îl aruncă la coșul din apropiere.
Așa… cum?
Amintirile dansează frenetic sub pielea mea. Rămân împietrită, neștiind cum să explic amalgamul de stări care mă curpind, neștiind cum să-mi stăpânesc inima care mai are puțin să-mi explodeze în piept, neștiind dacă visez ori totul este o coincidență mult prea mare. Ina, pe care încă o țin în brațe, a sesizat lucrul acesta și mă mângâie, să mă liniștească.
Oh, scumpa mea, de-ar fi atât de simplu…
Străinul pare inițial ezitant (ori la fel de contrariat ca și mine?!), apoi se întoarce la noi:
− Știu că sună ciudat, dar… am senzația că ne știm. Se poate să ne mai fi intersectat?
Oftez prelung pentru că doar îmi confirmă faptul că nu e nimic straniu în această întâmplare, că și eu simt același lucru. O las pe Ina pe propriile sale picioare și dacă este ceva dubios în toată această scenă, este faptul că nu se grăbește câtuși de puțin să se ascundă după mine, așa cum face de fiecare dată când întâlnește pe cineva nou.
− Se prea poate. Permite-mi să mă revanșez pentru cafeaua irosită, de mai devreme! Plus că, presimt, cineva este nerăbdător și pentru o înghețată?
Nici termin bine să rostesc că Ina începe să sară de încântare.
− Asta dacă nu te rețin din alte treburi, m-am gândit să completez, fără să par prea insistentă.
− Absolut deloc. Trenul meu are întârziere 3 ore, tocmai de asta mă tot plimbam pe peroane… Așa că așteptarea, oricât ar dura ea, am un feeling că va merita în compania voastră.
Nu am mai reușit să mă stăpânesc. O forță mai presus de mine m-a tras spre el ca un magnet și l-am îmbrățișat strâns. Știam că este el.