Marius Nica
Postmodernitatea a pus ființa umană în centrul instabilității și a nesiguranței, înconjurând-o de o galaxie de stări inconfortabile și anxietăți nemaiexperimentate până atunci. A fi postmodern devenise la un moment dat o modă ce definea atitudinea neconformistă a noilor generații în toate domeniile culturii. Postmodernul a atras atenția prin noutatea pe care o afișa mai mult sau mai puțin programatic, prin faptul că și-a asumat o legătură (fie ea și de o profundă natură disjunctiv – adversativă), o relație cu spiritul creativ anterior pe care l-a revalorizat după bunul său plac.
Postmodernitatea a pus ființa umană în centrul instabilității și a nesiguranței, înconjurând-o de o galaxie de stări inconfortabile și anxietăți nemaiexperimentate până atunci. A fi postmodern devenise la un moment dat o modă ce definea atitudinea neconformistă a noilor generații în toate domeniile culturii. Postmodernul a atras atenția prin noutatea pe care o afișa mai mult sau mai puțin programatic, prin faptul că și-a asumat o legătură (fie ea și de o profundă natură disjunctiv – adversativă), o relație cu spiritul creativ anterior pe care l-a revalorizat după bunul său plac.
În lipsa lui Dumnezeu, ființa umană a devenit în postmodernitate imaginea creatorului absolut, iar opera sa și-a disputat supremația valorilor culturale. Nu ne propunem, evident, să construim aici o apologie a postmodernității și departe de noi gândul de a încerca o definire a ceea ce este clar de foarte mult timp că nu ar putea fi definit. Așezată în fața oglinzii, ființa umană și-a descoperit după cel de al Doilea Război Mondial adâncurile necunoscute până atunci ale comportamentului său surprinzător și monstruos. Contrariată de însăși dimensiunile sale nelimitate, cultura și-a căutat (re)afirmare în gestul deconstructivist al pastișei și al parodiei. „Reciclarea” devenise noua creativitate, iar aceasta a permis afirmarea postmodernității ca atitudine necesară și suficientă. Supremația omului era evidentă. Și pentru că se plictisea în supremația sa, și pentru că devenise omnipotent, omul și-a dorit să devină robot. Și de aici până la moartea sa nu a mai fost decât un pas…
Pierdut printre hățișurile rețelei globale, omul postmodern simte că însăși umanitatea sa este acum amenințată. Și amenințarea nu mai vine dinspre imaginea sa din oglindă, ci dinspre un altceva pe care acum nu îl mai poate defini și pe care nu îl mai poate cuprinde în sfera limitată a gândirii și acceptării sale. Uncanny valley (valea stranie), acel sentiment teoretizat în anii ‘70 de profesorul Mashiro Mori de la Institutul Tehnologic din Tokyo, este răspunsul psihologic pe care ființa umană îl (mai) poate oferi în fața unei entități aproape umană ce forțează sentimentul de alienare și identitate totodată. Omul nu mai este acum „măsura tuturor lucrurilor” – nu mai are cum să își asume un astfel de statut. În schimb, mașina devine relația perpetuă, referentul necesar la care activitatea omului se va raporta în mod din ce în ce mai obligatoriu[i]. Căci la acest fapt se poate reduce, pentru o scurtă posibilă conturare teoretică, postumanismul: la momentul istoric-cultural în care concepția clasică despre omul superior tuturor ființelor este așezată într-o criză ontologică în fața unei entități ce generează o atracție inexplicabilă și, pentru unii, fatală. De aceea, conceptul de „cyborg” (organism cibernetic) devine o figură centrală în cultura umanității, ca simbol fundamental pentru fuziunea om-mașină, redefinind astfel limitele corpului și ale conștiinței. În Manifestul cyborgului (1985), Donna Haraway nu propune un viitor distopic, ci o metaforă eliberatoare: cyborgul rupe dualismele identitare (bărbat/femeie, uman/non-uman, natural/artificial) și propune o politică a interdependenței. Departe de a glorifica tehnologia, Haraway avertizează asupra rețelelor de putere care modelează corpurile și mințile noastre, dar și asupra potențialului transformator al gândirii în afara categoriilor rigide. Din acest punct de vedere, postumanismul este mai puțin o „negare” a umanului și mai degrabă o deconstrucție a umanismului clasic, așa cum a fost el formulat în Renaștere și perpetuat în epoca iluministă. Umanismul a promovat un ideal universal al omului rațional, autonom, alb, masculin și occidental – o imagine care, în secolul XXI, se dovedește nu doar limitativă, ci și periculoasă.
Anunțat teoretic încă din anii ’70[ii], postumanismul nu trebuie perceput ca fiind anti-uman sau ca o amenințare de natură apocaliptică. El reprezintă o critică profundă a mitului fondator al modernității, articulându-se atât ca ideologie, cât și ca expresie a unei estetici proprii. Pe de o parte, postumanismul evidențiază omniprezența tehnologiei, care pătrunde subtil în viața umană, influențând-o în cele mai diverse forme ale sale. Pe de altă parte, această „contaminare tehnologică” provoacă gândirea creativă să intuiască o transformare radicală a condiției umane – o transformare ce se produce nu doar la nivel biologic sau social, ci și în plan ontologic și epistemologic. De aici până la apariția transumanismului nu mai este decât o apăsare de buton. Căci ce poate fi mai provocator decât o nouă ontologie? În fața incertitudinii pe care dezvoltarea rapidă a tehnologiei o generează, distopia postumanistă devine utopia transumanistă.
În fața accelerării tehnologice, a extincțiilor biologice și a crizelor climatice globale, postumanismul devine o etică a responsabilității extinse. A fi postuman nu înseamnă a fi lipsit de umanitate, ci a gândi umanitatea într-un cadru mai larg, în care granițele dintre om, animal, mașină și ecosistem se estompează. A fi postuman înseamnă a renunța la privilegii construite pe excludere: a celorlalți, a corpului, a materiei vii.
Cultura și, în particular, literatura românească a răspuns timid și nu foarte rapid schimbărilor de perspectivă gnoseologică și etică. Spiritul douămiist a racordat textualismul postmodern la noile atitudini impersonale ale postumanismului. După o primă fază considerată „exotică” (ce a fost identificată în textele lui Vlad Moldovan sau Gabi Eftimie), s-a dezvoltat și se dezvoltă direcția critică a valorilor (post)umaniste (Timotei Drob, Medeea Iancu, Elena Boldor, Deniz Otay, Tudor Pop ș.a.m.d.). Mai mult decât a oferi soluții utopice (distopice?) realităților social-istorice, postumanismul românesc pune întrebări în care se admit limitele cunoașterii umane revendicându-se o formă de solidaritate ontologică. Și uite, astfel, observăm că romanul este mai puțin atins de tentația vreunui prefix amenințător, a vreunei fantome tehnologice sau a vreunui cyborg inflexibil, în timp ce poezia pare să fie mult mai atrasă de spațiul nou al ulteriorității. „A fi ulterior” înseamnă cel puțin două lucruri: pe de o parte identificarea trecutului (și secătuirea de sens a acestuia), iar pe de altă parte așezarea în expectativa unui viitor incert și uneori înspăimântător. Un după înseamnă un înainte refuzat.
Postumanismul poetic se definește în spațiul autohton ca o atitudine autosubversivă, depășind cu mult (auto)ironia postmodernă anterioară. La fel este și cazul volumului mort după om al lui Vasile Mihalache, apărut în 2016 la editura Tracus Arte. Deși volum de debut, acesta pare să stabilească în mod clar direcția lirică a postumanismului românesc: biologicul asumat și biologicul refuzat sunt cele două mari teme ce conturează structurile textuale prezente în volum. Implicarea literară a lui Descartes trimite în plus la veșnica dihotomie minte-corp, ce pare a fi lăsată în urmă de noua dualitate postumană:
confesează-te, fiu de om,
descartes ți-a dat minte și corp,
mașina te-ntinde în piele și foc,
mașina-ți dă piele – apoi foc,
întâi piei, apoi foc.
Versurile lui Vasile Mihalache pot fi cu siguranță considerate un manifest liric al postumanismului românesc. Chiar și titlul volumului – o dublă ambiguitate semantică, între dorința față de „om” și constatarea melancolică a unei lumi de după – anunță o poetică a marginalului, a ruperii de centru, a unei umanități în ruine. Volumul mort după om se remarcă printr-un discurs fragmentar, intens, ce alternează registrul liric cu cel filozofic, apropiindu-se uneori de poemul în proză, alteori de manifestul etic și estetic. Limbajul lui Vasile Mihalache este tensionat, tăios, adesea marcat de neologisme, referințe culturale dense și aluzii la un imaginar post-apocaliptic, fără a cădea însă în pastişă sau în estetism steril. Tematic, textele abordează criza ontologică a subiectului într-o epocă în care limitele umanului sunt contestate sau amenințate: artificialul, algoritmii, rețelele și corporalitatea modificată devin repere constante într-un univers din ce în ce mai tehnologizat. Însă miza volumului nu este exclusiv teoretică, ci una etic-literară – poetul explorează o intimitate fracturată, o identitate care se dizolvă în hibriditate, într-un „eu” deconstruit, dar care continuă să caute, aproape disperat, un sens. Și pe care, într-un final, îl negreșit asimila teoriilor postumaniste.
Așa cum ni se prezintă astăzi, postumanismul (și orice forma a umanismului alterat de vreun prefix mai mult sau mai puțin apocaliptic) este în mod evident mai mult decât a schimbare de ordin estetic. Este o modificare în însăși percepția umanului asupra lui însuși și asupra relației lui cu lumea. O relație ce devine relativă și înfricoșătoare prin necunoscutul unui viitor ce se întâmplă astăzi. Spațiul literaturii rămâne încă unul permisiv, maleabil și relaxat. Cu toate acestea nu trebuie ignorat faptul că oglindește o frică aproape organică în fața acestui prefix mutilant, ce anunță chiar dispariția ființei umane din spațiul central al universului. Poate că nu dispariția este elementul central, ci, mai curând, apariția unei noi divinități – un nou resort ontologic care va justifica necesitatea stabilirii unor atribute și legi noi, capabile să genereze sens într-o lume postumană.
i Folosim intenționat o structură gramaticală greșită pentru a identifica modul în care relația de dependența a ființei umane față de ceea ce numim generic mașină se dezvoltă în tipare exponențiale ce determină stări de profundă alienare.
ii „We need first to understand that the human form – including human desire and all its external representations – may be changing radically, and thus must be re-visioned. We need to understand that five hundred years of humanism may be coming to an end, as humanism transforms itself into something that we must helplessly call posthuman” (Ihab Hassan, Prometheus as a Performer: Towards a Posthumanist Culture, The Georgia Review, Vol. 31, No. 4, 1977, p. 843).
[i] Folosim intenționat o structură gramaticală greșită pentru a identifica modul în care relația de dependența a ființei umane față de ceea ce numim generic mașină se dezvoltă în tipare exponențiale ce determină stări de profundă alienare.
[ii] „We need first to understand that the human form – including human desire and all its external representations – may be changing radically, and thus must be re-visioned. We need to understand that five hundred years of humanism may be coming to an end, as humanism transforms itself into something that we must helplessly call posthuman” (Ihab Hassan, Prometheus as a Performer: Towards a Posthumanist Culture, The Georgia Review, Vol. 31, No. 4, 1977, p. 843).