Dan Ciupureanu
Fragment din romanul în lucru
Cred că Universul a fost format de Matematician printr-o ecuație simplă, prin mulțimea M − un fractal care seamănă cu o căpușe grasă pe care, din oricare punct, oricât ai apropia imaginea, se duce către alte imagini, aparent identice, fără sfârșit. De aceea ochiul omului iubește imagini repetitive, pentru a-și calma retina cu ecuații redate în culori și forme geometrice. Calculul obiectelor, muzicii, textelor, imaginilor, gândurilor, sentimentelor, mirosurilor − simfonia vieții redată de un fractal, cu oricare culori, la alegere − abilitatea de a modifica viitorul, adică de a-l prezice. Și convingerea că superputerile nu au niciun secret, dacă știi ce fire să legi la mansardă − o ecuație simplă, care se autoextrapolează fără oprire. Sunt cu sora maică-mii, e iarnă, trotuarul ne îndrumă paralel cu calea ferată. O fetiță călcată de tren are ochii deschiși, albaștri închis, parcă mă privește. E încă roșie în obraji, are părul roșcat. Cred că avem aceeași vârstă; vreo cinci ani. Îmi închipui că a vrut să scape de cineva, adică să scape de această lume, de ea. E prima oară când mă îndrăgostesc, dacă dragostea îți face fluturi în stomac. Mergi mai repede, la ce te uiți? La nimic… (o ferigă de sânge curge ca o umbră din colțul gurii pe gât).
copilul merge de-a bușilea pe masă și cade copilul merge în patru labe sub masă
Cred că am vreo zece ani, visez: Cartierul este pustiu. Am strania senzație că nu mai există nimeni. Singurul zgomot rămas este vântul ce se sparge în colțurile de beton ale blocurilor în fâșii subțiri și ascuțite. Ferestrele sunt lâncede − întunericul din spate lor este apăsător. Am un atac de panică cu gândul că acasă nu mai există nimeni. Urc scările întunecoase ale blocului în grabă. Ușa apartamentului este deschisă la perete. Se înserează, luminile sunt stinse. Încă mai pot distinge. Înaintez pe lungul culoar în timp ce fotografiez cu privirea camerele pustii de-o parte și de alta, în căutarea alor mei. Culoarul cotește spre baie. În capătul ei, așezat pe marginea căzii, este diavolul − bărbat tânăr, cu barbă scurtă, slab, cu ochii negri în totalitate, brunet. Sunt împietrit și nu pot scoate niciun sunet, parcă cuprins de o vrajă. Am senzația căldurii și fericirii absolute. El vorbește într-o limbă care nu seamănă cu nimic din ce am auzit vreodată, dar, fără să înțeleg, simt cuvânt cu cuvânt, ca și cum limba vorbită de diavol nu conține litere, ci stări pe care i le induci interlocutorului printr-un fel de mârâit sau limba întoarsă pe litere, nu pe silabe.
vântul încearcă să rostogolească o frunză uscată pe care o desprinde firav de trotuar apoi o lasă la loc cu neputința cu care un părinte privește locul de joacă pustiu
În general, sunt foarte abătut și îngândurat; când eram mic, la marginea orașului a avut loc un accident – un tip cu prietenii săi, într-o Dacia, au lovit un stâlp și el a sărit prin parbriz o sută de metri. Polițistul aștepta alt echipaj, era singur. M-a strigat să vin, să-l ajut cu trasarea locului. L-am ajutat și l-am întrebat ce este sub pătură − a fost stupefiat că nu-mi dădusem seama: e mort, copile, e șoferul mașinii! Pot să ridic pătura să mă uit? Da, dar să o pui cum era: gura căscată, fața lunguiață, blond, cu părul scurt, probabil învățat de mic să-și dea părul pe spate. O gaură în dreptul maxilarului, dreptunghiulară, de parcă o bară îi retezase jumătate de cap. Merg la mașină, un puști e teafăr pe bancheta din spate, cel din dreapta e strivit în bucăți de bord. Ce s-a întâmplat?! Nimic, vine Ion de îndată și mergem acasă. Deci el aștepta șoferul să se întoarcă la mașină și să-și continue drumul. Îi tremură mâinile și genunchii. Dacă era femeie, o sărutam, la cât de tragică e situația.
cel ce plânge nedreptatea celorlalți e cel ce-ar vrea ca lumea să plângă nedreptatea sa cel ce dăruiește întinde mâna cu care dă ca cerșetorul care cere
Sârma înnodată îi plesnește pielea picioarelor, le ridică, apoi se retrage în apărare, se așează pe bordură cu mâinile ridicate. Are vreo cinci ani. Mă-sa îl plesnește cu sârma la ureche, apoi peste mâini − mergi, futu-ți paștele mă-tii de copil! Suntem doi, coborâm valea în fugă. P. îi bagă mâna în păr, eu îi iau sârma din mână și o lovesc cu ea peste picioare. Mucosul urlă. Ea urlă de durere, scapă și încearcă să alerge, îi cad papucii, se împiedică − îi trag un bolovan în cap și fugim. Din depărtare, îi zărim îndepărtându-se − cu o mână se ține de cap, cu alta copilul de mână, care ține sârma în cealaltă. Acum sunt o familie unită, vorba mamei lui P.: pe unii nu-i unești decât prin bătaie. Pe ce-am mai scump dacă te mint, coiță, n-are fratele tău decât cincizeci de mii − un Winston mic și-un Frapuccino, ca băieții. La valoare! Dă să trag și eu. Lasă, coaie, că tu bagi botu’ la mij, știm noi… Mă-ta mai întreabă de mine? Da, coaie, cică: „Unde-i Marius să mă vadă, să-i dau pizda să mi-o roadă?” Bă, tu chiar luași pula-n gură… Dar din țigară tot nu-ți dau, făcear-ai spume să faci! Mi se rupe, coaie, că ia fratele vostru un pachet mic și să-mi cereți vreunu, că vă dau la muie! Aseară de unde ai fumat, băi, pulă? Da’ alălaltăieri cine a adus vin, bă, sărăciilor? Ia tăceți, bă, uite-o pe-asta, să moară mama, cu martalogu’ după ea! Fute-o, băăă! E minori, coaie! De-o seamă cu pedeapsa! Să-nnebunesc dacă vă mint!
de ce să scriu ce s-a mai zis când ce s-a spus a fost în întregime scris de cei ce-ascultă viața și notează și despre moarte doar visează?