Camelia Iuliana Radu
În fața mea este zidul. Mă face să mă simt ca la închisoare. Este singurul sentiment autentic pe care îl am zi de zi, răsfirat și confuz, care scoate capul rânjit din toate situațiile pe care le trăiesc, dar aici, noaptea, devine puternic și atât de bătrân încât, cu toată apăsarea lui, mă face să mă simt acasă. Parcă nimic nu s-a schimbat. Aici scriu. Stau cumva ca la bar, pentru că dulapul pe care am laptopul este mai înalt ca o masă. Postura îmi ține coloana vertebrală dreaptă, mă obligă să nu mă aplec. Monitorul laptopului clipocește luminos spre culoarul virtual, lumea reală este în spatele meu, o simt cum își cască gura, dar nimeni nu va intra pe ușă.
În față este zidul. Întoarcerea. Plecarea. Fantomele și amintirea oamenilor morți. Mă gândesc la toate străzile și la pași. După ani, parcă nu au dus nicăieri. În minte îmi apar străzile copilăriei, pavate cu lespezi de bazalt, luna răsfrântă în luciul lor nergu. Și apartamentul de la Brăila, cu două camere decomandate, în care ne-am mutat după patru ani petrecuți într-o casă așezată între grădini cărora nu le vedeam capătul. De la înălțimea mea de atunci, toate erau unite undeva, departe, cu cerul. Lumea îmi părea infinită și îmi plăcea. Atât de repede am plecat. Peste noapte.
Ne mutasem când încă se lucra la tencuiala de afară a blocului și balconul era plin de găleți murdare de ciment și de var, de bidinele și spacluri, frânghii. Înăuntru, pereții care nu erau încă uscați, trăgeau frigul. Totul era înghesuit, neamenajat. Pe holul fară ferestre, întunecat, în capătul ușii de la intrare, un cuier pom plin cu vestoane și mantale militare ne privea sumbru de câte ori ieșeam din cameră. O sperietoare neagră, diformă, rânjită, anima imaginația, condensa atmosfera neplăcută a plecării din casa albă, în care locuisem până în acea vară. Eu nu băgam în seamă arătarea, dar sora mea mai mică mă trezea noaptea, de fiecare dată cand voia să meargă la baie și îmi strica somnul. Întunericul o teroriza, câinii care lătrau afară, în cartierul de case care ne înconjurau, o speriau. O să vină câinele în casă și o să ne mănânce. Nu vine, dormi, cum să vină? Urcă scările. Dar ușa este închisă, nu te mai speria. Intră pe sub ușă, își alimenta ea spaima. Unde ai mai văzut tu câine care se streoară pe sub ușă? Găsește el ceva. Latră pentru că îi este foame? Nu, așa fac ei noaptea, se salută între ei, dormi. Somnul o biruia până la urmă, iar eu număram cutele perdelelor luminate de neoanele de afară. Aproape în fiecare noapte era la fel. Iar viața mea părea din ce în ce mai de neînțeles.
Bucătăria și baia erau vopsite până la mijloc în verde întunecat, pe care desenam cu cretă contururi de copaci strâmbi, un drum trecea printre ei și se oprea în albul varului de deasupra. Totul îmi părea trist, dar nu știam de fapt ce este tristețea, așa că nu înțelegeam ce simt. Eram tulburată. Ceva străin, cu care nu știam ce să fac, o durere fără cauză clară mă invadase. Zilele treceau degeaba, iar casa se umplea cu mobile recuperate din fosta locuință, salvate de mama, care se încăpățâna să le pastreze, deși nu se mai potriveau, încărcând apartamentul, transformându-l într-o harababură. Ca viața noastră dată peste cap. Era dorința ei de a reconstitui căldura și obișnuințele vechi, smulse agresiv și aduse într-o lume nouă, în care nu mai încăpeau nici pe jumătate. Încetul cu încetul le-a vândut, a cumpărat mobile mai mici, vesele, potrivite apartamentului strâmt cu care nu eram învățați niciunul dintre noi. Perdelele brodate sau croșetate de ea au intrat în dulapuri, dar cu fiecare deceniu, numărul lor scădea, pentru că noi creșteam, iar garderoba devenea tot mai puțin încăpătoare.
M-am maturizat brusc, obosită să pricep ce se petrece, într-o așteptare care mă năucea. La capătul fiecărei zile lucrurile rămâneau ca la început. Parcă viața mea se oprise într-un zid fără uși. Parcă oamenii din jurul meu erau blocați, cu ochii acoperiți de ceva ce nu aș fi vrut să știu niciodată ce este. Când voi fi mare, eu nu voi fi ca ei, să fac lucruri inutile în fiecare zi, aceleași, pe care le repetă și a treia zi și totul merge înainte ca un cortegiu funerar. Nu voi avea ceasuri, să îmi ordoneze timpul până și în somn, nici nu voi pierde un sfert din viață vorbind. Nici atâtea obiecte nu voi avea în jurul meu. Ah, abia aștept să mă fac mare și să scap. Încerc să îmi amintesc unde voiam eu să scap, unde speram să fug și ce credeam că ar fi opusul acelei vieți.
Ieșeam pe scara blocului, care în anii 60 era largă și luminoasă, cu ferestre de sus până jos. În ultima fază a comunismului, când cartierele căpătaseră un aer de ghetou, scările de bloc au fost construite cu ferestruici prin care abia intra o lumină cenușie. Mi se părea că au greșit arhitecții proiectul. O scară de bloc nu poate avea ferestre atât de mici și de meschine, lumina soarelui o primim gratuit, mă gândeam eu. Târziu am înțeles că era ideologia lui nu ai voie, ăsta ești, atât meriți. Puțin. Din ce în ce mai puțin. La început, ferestrele mari demonstrau cât de bine o duce clasa muncitoare. Lumea nouă. Când Ceaușescu a devenit un moș mofluz și obsedat de conspirații, cartierele au început să semene cu niște lagăre uriașe, din care nu putea să mai iasă nimeni. Și unde să te duci? Apartamentul avea și el ferestre uriașe, duble. Între ele, mamele puneau iarna perne lungi, să nu intre frigul, iar pervazele erau așa de late, încât, puteam sta pe glaful de granit să citesc sau să privesc afară cum plouă. Mutarea a părut la început utopia unei vieți noi. De fapt, era o viață veche într-un ghiveci nou, prea strâmt. Realități pe care nu știam atunci cum să le înțeleg și care nu îmi erau explicate, au rămas ani și ani să bântuie prin mintea mea, căpătând chipuri bizare. Peste măștile vechi, s-au așezat altele noi, iar peste ele, jupuite de experiențe, frustrările adultului, neputința de a mai îndrepta ceva.
În blocul în formă de L, ultima scară era repartizată armatei. Repartizarea apartamentelor fusese făcută cu dichis. Ofițerii tineri, cu grade mai mici, au ajuns la ultimul etaj, unde acoperișul, vara, aprope se topea încingând aerul din camere, ca într-un cuptor. Pe vremea aceea, nu știam, eram prea mică, luam lucrurile așa cum veneau. La primul etaj, pe dreapta, era, cum aveam să aflu mai târziu, din șușoteli, apartamentul contra-informatorului din armată, CI-istul, cum i se mai spunea pe scurt, un fel de securist al armatei, care avea doi băieți cu priviri melancolice, ținuți din scurt. Nu ieșeau din casă decât noaptea, pentru a alerga în jurul blocului, în rest, nu îi vedea nimeni decât când veneau de la școală, fugind repede pe scări și intrând în casă, după ce salutau pe toată lumea întâlnită, cu exces de politețe. Nevasta CI-istul era casnică și ai fi putut spune că era drăguță. O femeie cu părul bogat, tăiat până după urechi, vopsit roșcat, cu o coafură umflată după moda timpului. Avea un zâmbet mic, foarte mic, iar ochii îi contraziceau buzele zâmbitoare, fiind și ei mici, cu privire precisă, prea clară pentru a exprima ceva. Femeia stătea cu ușa deschisă toată ziua, notând pe bilețele cine pleca, la ce oră, când se întorcea, ce cumpărături a făcut și cine a venit în vizită la fiecare. Nu am știut niciodată dacă era plătită pentru serviiile ei sau dacă era abnegație pentru partidul unic. Uneori, chiar ieșea pe palier și mai punea câte o întrebare. Unde mergeți? A, la etajul 3? La doamna Burloiu sau la doamna Dumitru? A, da, păi, vedeți că stă la apartamentul numărul… Unele cucoane erau lingușitoare cu ea, pentru a se putea băga în vorbă și a prezenta, la o bârfă, varianta convenabilă a câte unui eveniment. Știind toată lumea despre listele ei amănunțite, nevesele ofițerilor încercau să facă viața mai ușoară bărbaților lor, care, altfel, ar fi fost chemați la raport și sancționați pentru cine știe ce fleac domestic.
Noi stăteam la etajul 4, ultimul etaj, iar în fața apartamentului nostru locuia familia Popescu, venită din Moldova, familie a unui căpitan cu mustăcioară neagră, subțire și scârboasă, lipită de buza de sus. De cele mai multe ori îl găseam în fața ușii, beat și adormit pe jos, uneori într-o baltă de pișat. Nu îmi era clar cum reușea să urce patru etaje, pentru ca apoi, când încerca să deschidă ușa, să se prabușească pe cimentul pestriț, într-un somn adânc. Nu îl ridica nimeni, cheile zăceau în balta galbenă și urât mirositoare, servieta zăcea alături, deschisă și ea. Cum să mai dau a doua zi bună ziua, mă întrebam, unui individ pe care l-am văzut prăbușit în propria urină? Îi evitam privirea și mă strecuram în casă. Nu puteam întelege cine ar putea iubi un asemenea bărbat. Dar sunt femei care au un instinct al dramei și se agață de viață într-un mod contorsionat. Nevasta lui, slavă domnului, îl înjura birjărește. El tăcea. N-aș fi suportat să știu că ea îl pierde din ochi de drag. Era o femeie frumoasă care umbla în combinezon de mătase prin casă, de culoare bej, iar corpul ei zvelt, înalt și musculos, alb ca fildeșul, brăzdat de vene albăstrii, părea indecent și de o feminitate antică, directă. Șatenă, cu ochi limpezi, albaștri, tunsă la baza urechilor, în stil interbelic, doamna Popescu, pe care o țin minte cum măsura cantitățile ingredientelor pentru tort ținând recipientele în care turna zahăr sau ulei sus, în dreptul privirii, era chimistă. Cumpăra lăzi întregi de zarzavaturi și fructe pentru a evita drumurile prea dese la piață, de unde se întorcea cu taxiul, un lux pe vremea aceea. Apoi le uita cu săptămânile pe balconul mic, unde se stricau și miroseau pestilential. Era o femeie nervoasă. De cele mai multe ori țipa la mama ei, o bătrână uscățivă, care ținea tot timpul în mână o cărticică ponosită de rugăciuni. Căpitanul spunea că, decât așa o femeie obsedată de microbi, mai bine avea nevastă o curvă. Așa că o înlocuia cu țigănci și cu tot felul de precupețe cu care își cheltuia banii. Pe doamna Popescu o plăceam. Era neglijentă cum nu am văzut pe nimeni, iar când nu țipa, avea o voce caldă, moale, cum mi-ar fi plăcut să aibă unele profesoare, a căror voce se auzea până peste drum de școală, cănd predau lecțiile la clasă. Era o modă la profesori, să țipe. Dacă nu o făceau, erau considerați mediocri.
Vecina mea îmi răspundea mulțumitor la întrebările mele ciudate și, spre satisfacția mea, îi spunea mamei că sunt foarte deșteaptă și că am nevoie de dicționare și enciclopedii. Mama, când auzea ce prețuri au, aducea un argument simplu: ce îi trebuie ei, la vârsta asta, dicționare și enciclopedii? Nici nu știe să citească. Așa că le împrumutam pe ale doamnei Popescu. La vârsta asta?! Mai întărea mama mirarea ei de femeie practică. Căci ea avea împărțite vârstele pe date fixe, fără să bage de seamă că eu nu țineam cont de programările ei. Medicamentele se iau la ore fixe, dicta ea. Venea cu ceasul deșteptător într-o mână, cu două minute înainte de a suna și cu medicamentele în alta: gura mare, iar când îmi dădea apa să înghit medicamentul, suna alarma la ceas. Mama își punea mâinile în cap, pentru că nu îmi tăcea gura. Du-te la doamna Popescu, și eu mă duceam. De ce se numește cuțitul cuțit? Cine a hotărît că acesta este cuvântul cel mai potrivit? De unde vine? De ce nu i s-a zis mormor sau pantera, de ce cuțit? Cine a fost primul om care a rostit acest cuvânt și toată lumea l-a imitat? Rosteam cuvintele cu voce tare și le despărțeam în silabe, pe toate tonurile posibile. Era bine că o aveam pe doamna Popescu. Ce înseamnă strategie? Ce e aia securitate? Și literele cine le-a inventat?
În scara aceea de bloc își duceau viața aproape în comun 54 de familii. Înmulțit cu 6 scari, 324 de familii sufocate de căldură, de la cuptoarele unde se gătea gaina de duminică, stropită cu șprițuri ieftine, aveau ferestrele larg deschise vara, la amiază. Ieșeam în cvartalul blocului, în amiezele toride de vară, în speranța că mai găsesc vreun copil la fel de plictisit ca mine. Nici țipenie. Din 324 de apartamente se auzea gooool și zdrăngănit de pahare, din tot atâtea ieșea pe ferestre mirosul de usturoi. Era un fagure cu multe cubulețe asemănătoare, așezate unele peste altele, ca într-un coral cu oameni asemănători, care aveau obiceiuri asemănătoare. Si totul era învelit în gri. La mijloc, trona ghena bâzâită de muște verzi, care puțea atât de greu încât încercam să ocolesc acest centru al lumii noastre, ori de câte ori trebuia să ies dintre blocuri și să ajung în oraș. Orașul cu case. Ridicam privirea spre soarele care pârjolea asfaltul și simțeam că nu am aer. Nu vreau să trăiesc așa, îmi spuneam abătută, mică și singură în pustietatea ferestrelor identice.
Într-un an, un individ scund, chel și gras, a venit cu ideea ca toată lumea să aibă aceleași transperante galben-pai la ferestre, pentru a nu se mai vedea nicio diferență între apartamente. Să fim toți la fel, tovarăși, în epoca socialistă nu mai este o rușine să fii muncitor la strung, ești egal cu profesorul și inginerul. Și asta trebuie să se oglindească în toate aspectele vieții, tovarăși, ați înțeles? Spunea el încercând să își agațe privirea de o aprobare. Sigur, sigur, răspundea un bărbat cu șapcă gri, serios, cu sprâncenele încruntate, iar micului individ gras și chel, care nu îmi era clar în calitate de ce anume avea dreptul să hotărască în numele nostru, culoarea din ferestrele noastre, se ridica pe vîrfuri ușor, tușind încet, ca o încheiere a discursului. Rar, câte o soție de director de intreprindere, cu aere de Brigitte Bardot în varianta grasă și buclată, îndrăznea să îl contrazică, pe motiv că galbenul-pai nu se potriveste cu interiorul apartamentului ei. Chanel folosește și alte culori pastel, putem aduce o diversitate prin unitate, ciripea ea. Fiecare a primit draperii galben-pai. Tovarășul a fost de mare ajutor, a dat un sfat practic, a spus că cine dorește, își poate dubla transperantul oficial cu altul, care să aibă o culoare diferită, după dorință. Important era ca dublura să fie pe dinăuntru, nu pe dinafară. Și gata.
Vara, ferestrele erau toate deschise și din toate apartamentele ieșea aceeași aromă de friptură de găină dată prin mujdei de usturoi, semn că omulețul acela avusese dreptate. Toți eram la fel. Abia mai târziu am observant unele diferențe. Apartamente cu ferestre căptușite cu draperii groase, ferestre care nu se deschideau niciodată vara, la amiză. Pândeam să văd cine apare la acele ferestre, când se deschideau. Ce fel de oameni trăiau acolo și cum erau ei? Pe unii i-am cunoscut. Abia salutau din vârful buzelor sau dând din cap în tăcere. Unii, în apartamentele cărora am fost invitată de copiii lor, colegi de școală cu mine, dețineau biblioteci mari, pline cu cărți vechi, îndesate pe rafturi, ca și cum proprietarii lor ar fi vrut să plece într-o zi, cine știe unde și, până atunci, își salvau cărțile, găsindu-le loc pe unde puteau. Atunci am aflat de la mama că și noi am avut cărți multe, atât de multe, încât, lăzile de campanie fiind prea grele, nu au mai ajuns la gară, nu au mai ajuns la Brăila. Fuseseră preluate de armată, pentru a recupera lăzile.
Când am mai crescut, doamna Dogaru, de la parter, cu ochi verzi și degete subțiri și nervoase, îmi lăsa cheia să îi hrănesc peștii din acvariul ei micuț și să le schimb apa. Ori de câte ori pleca în concediu de odihnă, îmi spunea rugătoare că are încredere în mine că nu voi uita de peștii portocalii și că pot citi orice doresc din biblioteca ei, dar că mă roagă să trec zilnic să îi hranesc micuțele vietăți acvatice. Îmi părea un pretext, pentru o favoare pe care mi-o facea. Avea cărți și pe șifoniere și în suporturile pentru reviste, atât în dormitor, cât și în camera de zi. Nu luam cărțile acasă, îmi plăcea să le citesc în atmosfera umbrită a apartamentului ei, unde întregul oraș părea departe, iar paginile miroseau a hârtie peste care timpul trecuse încet și temeinic, subțiindu-le și îngălbenindu-le nobil. Acolo aș fi vrut să fiu, ori de câte ori se certau ai mei, geloși unul pe altul, de câte ori îl găseam pe căpitan beat în balta de pișat, de câte ori mă iscodea nevasta CI-istului, de câte ori canicula ucidea orice boare de vânt. Săndico, e bine ca fata să privească măcar imaginile din enciclopedii, hărțile, reproducerile, insista doamna Popescu și se avânta în explicații savante despre felul cum înregistrează informațiile creierul, iar mama, după ce pleca doamna Popescu, spunea că nici prea multă carte nu e bună, uite ce viață duce. Mă abțineam cât puteam, să nu ripostez: dar a ta, mamă, cum este?