Coridorul de safir
Draperii albastre pe coridorul de safir,
Dansând misterios, răsar și apun.
Ia-mi inima și toarn-o la tine în potir,
Este tot ce a rămas să-ți mai spun.
Lumină obscură pe coridorul de safir,
Gânduri și dureri ce mă răpun.
Ia-mi furtuna și transform-o în zefir,
Și nu mă lăsa să mă transform în taifun.
Cioburi de oglindă pe coridorul de safir,
M-am rănit încercând să le-adun.
Lăsându-mi sufletul cântând la clavir,
Strigând în tăcere al său cântec nebun.
Imprecații
Fum de tămâie și cărbuni ce ard cu durere,
Lacrimi de conștiință și suflet însângerat!
Înger de porțelan al cărui zâmbet a crăpat…
Cântare bizantină ce îndeamnă la tăcere.
Uită de toate sentimentele profunde,
Văd în ochii tăi infernul ce inevitabil vine…
Nu simți și nu iubi, salvează-te pe tine!
Arde-ți corăbiile înainte să se scufunde.
Singurătate albă! O, preafrumoasă pustie!
În deșert am rătăcit, căutându-mă pe mine.
Bat din nou la poarta ce încă e închisă…
Atâția oameni, dar cine să-mi deschidă oare?
Aripile-s frânte, iar rana deschisă încă doare!
Cetatea de fier e de rugină învinsă…
Sunt pradă gândurilor mele,
Șeolul sufletului meu…
Și zilnic mă zbat din greu,
Sufocat în păcate grele.
Și s-a cutremurat temelia ființei mele!
Parfumul deșertului
Furtună puternică-n deșert, sufletul meu!
Nisipuri fierbinți ce grabnic aleargă spre nori,
Cu vise cântate de îngeri, frumoase viori,
Purpură de doruri și patimi ce arde mereu!
Parfum amețitor de ambră și trandafir,
Cu lacrimi de smirnă ce curg fără timp,
Petale de flori de azur, ce n-au anotimp…
Albastre șoapte, cusute cu fir de cașmir.
Grădină cu apă vie în deșert, sufletul meu!
Hammam îmbrăcat în fum greu de santal…
Prin temple albe pustiind, surd urlet carnal…
Flăcări violet tainic arzând în ele cu greu.
Noapte de iarnă târzie
Ninge afară cum de mult nu a mai nins…
Ninge greu și alb peste sufletul meu stins.
Sunt un țurțure ce încă așteaptă să cadă…
În ceea ce cu jind… numeam dragoste odată.
Cad fulgi de nea prin cosmosuri de gânduri…
Cat de pustie e iubirea mea, citită printre rânduri.
Se pierd discret emoții, rătăcind pe pârtie de dor…
Zadarnic troienind prin infernul amintirilor ce mor…
Ninge în cavalcadă afară, crivăț cu frig și apăsare.
Ning cuvinte rostite în zadar, înghețând de nepăsare.
Noapte rece sărutată mereu de singurătate…
Înălțând spre cer dorințe ce se vor îndeplini, poate…
Fulgi de zăpadă cad peste praful de pe suflet…
Frumos dans amăgitor, al gerului haotic plânset…
Ninge afară cum de mult nu a mai nins…
Ninge greu și alb peste sufletul meu stins…
Lasă un răspuns