Rexpublica nr. 2 (2023)
(pe o muzică de Ravel)
… atunci văzui infanta…
Era întinsă pe o catifea verde, între flori de lotus culese de samurai tineri în parcul înconjurat de lacuri sărate.
ce bucurie să o văd în sfârşit moartă, eliberată de iubiri inceste, avea pe buze zâmbetul unui sărut pentru caii albi priponiţi în curte, stăpâna zicea că este anul în care caii zboară peste ocean căutând un loc să doarmă, dar foşnetul morţii ei colosale nu ne lăsa să ne odihnim, infanta ridicată în capul oaselor căuta cu privirea cupa de vin otrăvit din mâna bărbatului… O… cum doreai mângâierile cuiva în ceaţa dimineţii, ascultai muzica venită de departe, din bucătăria afumată plină cu soldaţi grosolani povestind aceleași aventuri, mustind din cicatrici infectate, repetând numele femeilor violate, treceai printre ei mândră că ai murit atât de tânără, nebăgată în seamă, atât de repede uitată, absolvită de dizgrația bătrâneţii, doamne ce frumoasă erai în albastrul mătăsurilor spaniole, delicat fardată ca pentru o nuntă amânată, însoţită graţios de trei samurai cu o duzină de roze depuse pe pian, cu o scrisoare nedeschisă anunțând un mare naufragiu, te-ai aşezat din nou pe catafalc, ai pornit patefonul bunicului Ravel care zumzăia pavane pentru infante moarte de bună voie…
**
Locuințe muncitorești
Camera ta, etajul cinci fără lift
E posibil să crezi într-o viață suportabilă
într-o cameră albă,
pe una din străzile anonime și ordonate
de partid
Un tramvai alb roșu care trece pe lângă podul de peste râu
Imaginați-vă:
un fotoliu verde pentru citit, un bec de gaz
pentru cafea, o lampă cu abajur ieftin de la talcioc
aruncând cercuri de lumină afumată. Afară,
funinginea se prelinge pe margaretele din terenul viran,
croitorul coboară la colț pentru un ziar,
omul cu sandvișuri stă în ușa lui
ascultând discursuri patetice la radio.
Treci pe lângă ei cu schimburi de priviri grave,
cu vecinii tăi, colegi de muncă la turnătorie
mândri în felul vostru de a fi ales într-o perfectă disciplină
o singurătate la care îți spui
că ai fi ajuns oricum.
**
După lupte
La o congregație a luptătorilor
se discută unde se vor caza soldații
În orașul de sus, care este orașul secretelor …
Un gând aterizează sub coiful
celui care a scris: îndrăgostiții sunt fără adăpost
ei nu au casă și nu vor avea niciodată
că dacă au un loc de locuit, dragostea lor se va mistui
Și chiar dacă dragostea lor este împlinită ,
ea nu va avea niciodată un cuib
Dar dacă au un loc de locuit, dragostea lor va străluci
Și merg mână în mână pe câmpurile de luptă
ale căror hărți sunt pierdute
iar poteca este luminată de lumina iubirii lor
Iar cei care sunt îndoliați de război
își doresc beţia morţii palpitante.
Ei nu cunosc adevărul
acum casa lor este sărăcia lor
Lipsa ei este o carne dureroasă
și câmpul este rupt și dragostea tremură
iar la picioarele lor stau răniții, cărările lor sunt pierdute
Și totuși sunt fericiți în lumea lor.
Dar ce se va întâmpla cu cel care nu are casă, dragoste,
plăcere, adăpost, femeie, palat
cei care stau aici din inerție
ca un elefant lânga soția sa moartă
Locuitorii care au renunțat de mult timp la dragostea lor
ascultă prelegeri
Despre un poet care iubește și trăiește și iubește și trăiește
Și nu sunt suficiente cuvinte în lume
pentru a descrie cât de mult trăiește și cât de mult iubește.
**
Deportarea mătușii mele Lili (Grauenfels)
La sfârșitul vacanței noastre din Polonia, în ultima seară,
zăceam treaz. Valuri, neîncetate valuri, aduceau amintiri.
Imaginația chinuită, s-a ridicat la mare înălțime
Din urletul orașului, se deosebeau voci, transfer de persoane.
Eram într-un tren… Mătușa mea Lili privea prin fereastra aburită
Cineva proiecta un film pe plafon
Cu viteză, rulate înapoi, faptele se vindecau.
Angoasa dispărea.
Iată firma „Arbeit macht frei” citită invers.
Cabana roz de lângă un lac, strălucind ireal. Clujul…
Adevărate erau doar șinele de fier,
potecile cu iarbă verde călcată de deportați.
Erau roți pe care am călătorit
și ceasuri la încheietura mâinilor
care au stat.
Apoi imaginile au dispărut
într-o planetă văzută printr-o sticlă afumată.
Un clopot bătea în urma noastră o rimă stricată.
**
Götterdämmerung
Zei? care zei? Unde sunt?
întreabă obosit eroul
la apusul zilei, la sfârșitul câmpului de luptă
între oase frânte și mâini retezate
stă el Wagner
cu bagheta sa ridicată în aerul
din fildeș și argint
cunună,
la apus de viață, după câteva războaie nefericite
eroul
o legendă spulberată, visul și ocara națiunii sale
iar pe
maestrul de sunet, un tânăr blond și visător
cu ochi albaștri, la început de carieră
cu speranțe mari cât cerul
de peste Berlinul distrus
acum curățat de avioane și bombe incendiare
străpuns doar de bravele
triluri ale trompetelor aurii
legate cu șnururi groase de pieptul martirilor
în aerul respirat de cai și mareșali,
de Herr Doktor și secretara sa Else
toți în căutarea adevărului absolut
a acelui dasein heideggerian, nemișcat
în mișcarea lui perpetuă
eliptică în jurul soarelui spre apusul fantastic
al zeilor ce se sinucid în marea
mereu mai roșie, mai sângerie
până la o durere care nu mai doare
alinată de vederea tinerei femei
care își aranjează ciorapii de mătase
cu gestul pasionat
al dorului de pace care va veni
pentru un oarecare scurt timp…
**
Ce fel de țară e asta?
Am renunțat la consecințe,
la disperare sau la pasiune? Nu pot blama
niciuna dintre ele. În fiecare zi
o fărâmă de amărăciune face
umbră la marginea câmpului meu de vedere.
Corpul meu se aprinde în
scaunul acestei întrebări milenare
când vom fi alungați
în canalul din stradă?
Să privim granița
încremenită de apă, o curbă amniotică
de-a lungul țărmului. Singura mea vină
este că am fost purtat,
adus cu promisiuni…
Am crezut că pot răzbi
urcușurile, războaiele, cultura.
Dar peste noi pluteau Golemi,
cu aripi încolăcite așa cum au dracii
catedralelor
vorbind în șoaptă de la o ureche la alta,
clătinând micile lor cranii de piatră
Am înțeles că prima milă
a scufundării este orbirea, lumina acelor parașute colorate
tragerea, reculul
aproape atingându-mi plămânii
ura semenilor.