Rexpublica 6 (2024)
Poem pentru morții morți
Uneori poezia frizează erezia,
atunci se vede infatuarea și nerozia autorului,
atunci înțelegi că nu toți știu ce spun.
Nu știu ce spun, pentru că nu simt,
pentru că nu gândesc. Pentru ei au gândit alții,
care au rostogolit zarurile până și-au îndatorat urmașii,
dar de simțit, nu a simțit nimeni în această mașinație.
Ei au scris deja istoria literaturii lor, fiecare în locul neroziei lui, unii sub alții și toți împreună cinstindu-și stăpânul. Istoriile se scriu pentru morți, există morți vii, însă poeții care nu știu ce spun sunt niște morți morți.
Morții morți sunt morți de când se nasc
din cosciugele mamelor lor. Ei se roagă la buza sticlei de bere să nu existe Dumnezeu, cât le va fi dat să le vadă soarele creștetele. Pe acest Dumnezeu, care să le strice îmbăierea în marea de nerozie, îl urăsc și îl ard în tutun.
Aici ne aflăm:
suntem obligați, dar nu condamnați, să le ascultăm ereziile, să-i vedem cum se bat unii pe alții pe umăr zicându-și: bravo, frate, o să-i înecăm pe toți
în rahatul pe care îl deșertăm din noi!
Dacă ar exista o cabală a poeziei, morții morți ar fi umbrele din colțul camerei, când noi am filosofa despre Kether și ar apărea pe masa întinsă, dinaintea noastră, shefa și noi ne-am înfrupta cu încântare.
Dacă ar exista o logică a poeziei, morții morți nu ar crede în așa ceva, pentru că aceste două stări se exclud.
Dacă ar exista o cibernetică a poeziei, morții morți și-ar scoate ochii numai să nu vadă de unde încolțește cuvântul, cine îl ridică și unde îi e dat să se așeze.
Dacă ar exista o lumină a poeziei, morții morți ar spune că este o rază a morții și ar fi bună numai pentru durerile de genunchi.
Când mor morții morți, Marele Arhitect al Universului le culege nimburile strânse ghem într-un coș de nuiele. Când ajunge să dea pe dinafară face din ele compost pentru alte proiecte urbanistice galactice, cum de exemplu sunt canalizările.
Morții morți participă la emisiunea Strânge și câștigi care se petrece la groapa de gunoi. Fiecare concurent trebuie să strângă pe o sârmă petice și fracturi ale acestei lumi, care înnodată să semene a ofrandă stăpânului lor.
Cine este acesta? Un tip care te fură la alba-neagra pe podul Westminster, șoferul de taxi care te lasă noaptea pe drum, prietenul care te invidiază și te sapă, cerșetorul care mai are nevoie doar de un leu ca să ajungă acasă, mâna care îți stăpânește buzunarele deschizându-ți uși, magisterul care te ține numai al lui, talpa sub care abia respiri, tot urletul, vorba rea și vântul potrivniciei. Nu te speria de el, suflă-i în ochi adevărul și se va ascunde la loc, în inimile găunoase.
Haitele de morți morți scurmă cimitirele în căutarea peronului pe care nu-l vor călca niciodată, dar se bucură de florile de plastic. Ce trist e să vezi cum se sfarmă florile de plastic coapte în soare! Ce trist e să nu treci de procesele destructurării din groapă!
Mă întreabă Marele Arhitect, de ce am scris despre morbul lor, pentru că nu sunt om de știință. Nu știu dacă să-i răspund cu liberul arbitru sau cu soarele din spatele soarelui din spatele soarelui.