REXPUBLICA

Bianca Lidia Zbarcea

Dormita de o bună bucată de vreme, parcă trecuseră sute de mii de momente. Ce avea de făcut îi era clar, dar cheful parcă nu-i venea. Visa la o culoare, alta decât alb, verde, negru și gri împuțit. Auzise odată, când trăgea cu ventuza la conversația fostelor colege de muncă, acum sigur cu familii numeroase, în vreun alt colț al lumii, că există și albastru în univers. Și-ar fi dorit mult să plutească pe albastru, poate că atunci ar fi reușit și să-și împlinească menirea și să nu mai râvnească la conversațiile (și familiile!) altora. Oricum, ce-i clar e că acum chiar nu-i venea să renunțe la starea de semitrezire, semiculori imaginate. Ce rost avea? Să patineze nu putea de una singură, iar fără patine nu-și putea extinde cercul de prieteni. Condițiile nici nu erau prielnice. Pătratul cu vremea nu crescuse niciun grad, iar șefii luptaseră cu umezeala toată perioada. Tot palierul era uscat ca pielea după pudră și ultimele modificări de amplasament îndepărtaseră și ultima brumă de putrefacție.
Zgomotul foehnului îi trezi brusc simțurile și interesul, iar plânsul de milă se răsfiră pe apa sâmbetei. Aerul călduț o umplea de voioșie și speranța unui viitor alături de familie. Aerele aparatului n-o impresionaseră niciodată, dar nu-i putea nega magnetismul. Toate fetele trăgeau la el, chiar și cele care deja își umpluseră perimetrul. O moleșeală pregnantă se lăsă încet asupra ei și uită și de dispreț, și de întrerupere, și de viața anostă. Sauna apretată părea un cadou trimis de zeii abundenței, și cine era ea să refuze să se-nfrupte? Momentan, o viață-avea, și aia trăită prea imaculat ca să conteze. Măcar suflul ăsta arogant îi deștepta poftele și-i băga combustibil în patine. Nu suficient, dar era un început.
Tot degeaba, că repejor se duseră și zgomot și curent diafan și speranțele ei toate. O voce puternică o făcu să sară în timp ce se lăsa pradă unei disperări frustrate. Concomitent, foehnulcăzu cu un zgomot asurzitor, iar prima voce își găsi un partener:
– M-ai speriat! Știai că nu-s atentă, eram și cu foehnul! Mersi mult, nu mai merge! Numa’ bun de aruncat la gunoi că nu ești tu în stare să aștepți 5 minute!
– Eh, hai că și tu te sperii repede! Nu da vina pe mine, învață să ții cum trebe de mâner! N-are voie și omu’ să circule prin propria casă că gata, iese scandal!
– Sunt încă udă pe cap!
– Îți iei căciulă! Și hai odată, că-i târziu!
Abandonat, foehnul își dădea ultima suflare caldă pe podea, înainte ca circuitele-i ofensate să arunce cu ultima înjurătură.
Dar hai că prinse avânt. Moartea subită a galeșului flirt îi inspiră o putere vitală și, cu forța părerii de rău, reuși să facă ce încerca să facă încă de la naștere: să-și creeze o clonă mică. De pe hol încă răsuna o isterie:
– Chiar n-aveam bani acum de asta. O să fac meningită, cum zicea bunica. Sau păduchi, că eu nu mă spăl de proastă, doar ca să mor de pneumonie că mi-ai stricat tu foehnul!
– Ai un stil să mă calci pe nervi. Lasă-mă naibii cu foehnul tău, că-ți iau altul de la confiscate. M-ai căpiat de cap!
Zgomotele au pierit curând, așa că se putea acum concentra pe lucruri serioase. Clona prindea contur. Tinerețea parcă îi dădea un zvâc pe care căldura moderată îl menținea la nivel de combinații alerte. Mini-ea era pusă pe treabă, nu visa la cai albaștri și-azurii pe pereți îmbibați în bovarisme. Griul jilav și texturile de verde nu păreau s-o deranjeze absolut deloc. Ah, ce bine-i să fii tânăr!
Acum că scopul ei de-o viață lua proporții, se lăsă legănată de ultimele particule de abur și uită curând atât de misiune, cât și de frigul care urma să se aștearnă în cel mai scurt timp. Moleșeala asta nu putea fi ignorată: era stimulată de satisfacția lucrului bine făcut. Parcă altfel te îmbie somnul când știi că ți-ai făcut treaba. Adormi fără griji și pică într-un leșin atotcuprinzător.
O treziră două voci care scufundau întreg holul în țipetele lor. În general le ignora, dar acum, parcăbrusc retrezită la viață, își îngădui să se lase purtată de scandalul de dincolo de ușă.
– Te-am rugat frumos să încetezi. Țin minte că ți-am zis clar acum trei ore că îți iau ce vrei, numai să taci. Dar tu, nu, mă faci de râs de față cu toată lumea pentru un nenorocit de foehn. Pe care, apropo, l-ai mai lăsat și aruncat în baie.
– Mă grăbeai! Și care toată lumea? Trei verișori și o străbunică, că în rest nu mă bagă nimeni în seamă în casa aia de nebuni, cu tine în frunte!
– Te rog din nou, pentru ultima dată, să taci! Că eu nu zic nimic de sclifosita de maică-ta și de zgârcitu’ de taică-tu…
– Cât ești de nesimțit! Mai ales că știi că mama ne-a dăruit cu ultimii bani foehnul ăsta acum patru ani, când m-a pus dracu’ să te iau…
Vocile se mutară din zonă, așa că acum avea un mic răgaz să observe ce se întâmplă în jurul ei: de la peretele cu alb și verde și până la peretele gri cu var căzut, întregul culoar îngust din spatele wc-lui se umpluse vârf de clone. Nici să vrea nu mai avea unde să patineze acum. Se uită rapid spre pătratul cu vremea și observă că o lumină puternică dădea o tentă deschisă tuturor culorilor. Să vezi și să nu crezi: venise primăvara! Amorțeala îi dispăru imediat, iar bucuria pe care o simțea îi umplea deja nucleul. Reușise! Puțină căldură, multă umezeală, un munte de efort și iaca! Avea familia pe care și-o dorise! Poate că nu erau ei neam de cuceritori, dar voința nu le lipsea. Cu o energie pe care n-o mai simțise de veacuri, începu să urce pe peretele slinos și plin de nutrienți pentru a-și admira creațiile. Cu nucleul plin și aureola strălucitoare, aproape că nici nu auzi continuarea interacțiunii de pe hol:
– Deci doar fiindcă am lăsat un foehn în baie, foehn stricat de tine cu graba ta tâmpită să nu ratezi prânzu’ lu mămica, acum gata, nu fac curat niciodată? Asta zici? Serios?
– Nu asta zic, evident, dar tu auzi doar ce vrei. Ziceam doar că dacă ai fi puțin mai atentă în general, poate și foehnul și toate zorzoanele din baie ar fi frumos la locul lor, în siguranță și…
– Nu țin ordine, da? Bine, știi ce? Mă pun să fac curat, fac lună. Și la wc o să te duci când termin eu.
– Mă pedepsești făcând curat? Hai că mă duc să plâng pe-afară și să ud o buruiană până ți se calmează dracii!
O ușa trântită și liniște. Dar nu pentru mult. Următorul lucru care îi captă atenția fu domnișoara care indirect i-a dat viață, scăpându-i amorezul pe gresia apretată cu clăbuci de gel de duș. Ușa băii se deschise cu aplomb, iar micul spațiu dintre wc și celălalt perete deveni gazda unei găleți gri ca trecutul proaspetei mămici. Un cumul de mirosuri intense cuprinse rapid întreaga cameră, iar soarele noii primăveri o părăsi fără regrete, lăsând în urmă un nor tare drăgălaș, dar rece și crud. Nucleul începu să-i tremure puțin. O viață infinită redusă la mofturile unui nor. Iar miile de clone care abia își creau patinele, cu doi centimetri mai jos de ea, nici nu simțeau pericolul.
Furia mopului ataca găleata cu toată forța muncii neapreciate și îmbălsăma întreg teritoriul în prag de cucerire. Balonașele care începeau să plutească erau albe, iar mirosul era acid. În baie deja era frig, dar posesoarea foehnului nu simțea nimic. Cotropirea însă părea să stagneze. Nu bătea nimeni în retragere, impulsul tinereții dicta apărarea postului, dar ea încă reușea să-i țină în frâu, prevăzătoare. În final însă, nimic nu a mai contat. Trei secunde a durat. Într-un ireal interval de doar trei secunde, și-a văzut și visul, și coșmarul cu ochii: un val albastru își luă avânt, propulsat de mopul impregnat de nervi și lichid, și împroșcă, plin de elan, întreaga suprafață mojică și gri în care micile clone abia cunoșteau lumea. Știa că e albastru pentru că nu mai văzuse niciodată ceva mai frumos. Cățărată ca un general mai sus pe perete, valul devastator o cruță. Ca un zeu lichid și milostiv, îi acordase un moment de magie înainte să-i smulgă și ultimul crâmpei de ADN împrăștiat pe bulbucii de clor amestecat cu detergent CIF blue, pe care finalul unei procreări reușite, dar prompt avortate, scuipa cuvintele: distruge bacteriile în proporție de până la 99%.
– Na, femeie ordonată îți trebuie, să te mai prindă dracu’ că nu pui capacu’ când te piși pe foehnu’ meu!

SORANA M. ILIE

MUZEUL INFINITULUI

– Pământul este exponat în Muzeul Infinitului, îi spusese tatăl său cu doar câteva zile înainte ca el însuși să devină o stea. Noi toți suntem mici marionete așezate strategic pentru a popula o lume a spectacolului.
Fetița din fața lui îl privea cu ochii mari.
– Dar marionetele nu au funii? Noi nu suntem legați de nimic! vorbi aceasta, ținându-și în brațe propriul astronaut de pluș.
– Nu toate marionetele au funii! îi explică bătrânul. Noi, oamenii, avem suflete care ne țin legați de Muzeul Infinitului.
Fetița nu înțelegea nimic. În poveștile pe care mama sa i le spunea înainte de culcare, oamenilor le creșteau aripi și când erau foarte foarte bătrâni deveneau îngeri. Dar bunicul său nu a spus nimic cum că aceste suflete ar avea aripi. Probabil că mama lui nu știa povești așa de frumoase ca mămica ei pe care să i le spună înainte de culcare.
– Ție când vor începe să îți crească aripi, bunicule? întrebă micuța, privind pe furiș la spatele bunicului său, încercând să observe urma vreunei aripi pe sub cămașa lui dungată.
Bătrânul se prefăcu uimit.
– Aripi? Ca ale găinilor? Crezi că voi deveni un cocoș?
Fetița râse, acoperindu-și chipul cu mâinile.
– Nu, bunicule, aripi de înger! explică fetița arătând spre iconița de lângă patul său de spital. Ca acelea!
– Îți voi spune când te vei trezi! spuse bătrânul, zâmbindu-i trist nepoatei sale. Iar atunci când vei deschide ochii nu vei mai fi aici, ci într-un loc plin de liniște și de culoare, să nu te sperii. Muzeul Infinitului și-a deschis porțile pentru tine.