Am participat pentru prima oară la Festivalul Mondial de Poezie, ediția a VIII-a, din Patras, Grecia, grație invitației primite de la doi poeți importanți: Petre Sragher, președintele Filialei de Traduceri a Uniunii Scriitorilor din România, și Antonis D. Skiathas, poet grec și director al Patras World Poetry Festival. I-am întâlnit cu mare bucurie înaintea evenimentului, la Constanța, iar acea întâlnire a deschis drumul spre una dintre cele mai frumoase experiențe poetice pe care le-am trăit.
La Patras a fost o întâlnire cu un oraș care, în acele zile, părea să-și fi scos la lumină trecutul și să-l fi așezat în cuvinte. Patras respira poezie într-un ritm calm și profund, iar eu m-am trezit mergând prin locuri în care literatura era deja un reflex natural al comunității.
Întâlnirea cu poeți din douăzeci și trei de țări a născut un spațiu rar, diferențele se așezau firesc una lângă alta și dădeau naștere unui dialog comun. Schimbul de limbi, accente și ritmuri crea o armonie discretă, o muzică subtilă venită din felul fiecărei culturi de a respira poezia. Îmi amintesc limpede o seară într-o grădină cu măslini, cu jazz în fundal, când vocile din colțuri îndepărtate ale lumii păreau să rostească aceeași limbă. O seară în care diversitatea nu despărțea, ci unea.
Ospitalitatea grecilor avea un farmec aparte: directă, caldă, fără ostentație. În gesturile lor simțeam urma ospitalității antice, cea despre care citisem la Seferis și Elytis, unde prietenia și lumina sunt repere constante. În acele zile, recitind fragmente din literatura lor, aveam impresia că orașul însuși confirma ce scriseseră acei autori. Nu întâmplător, atunci când am aflat că am 50,9% origine greacă în ADN, totul a căpătat un sens nou și personal.
Lecturile publice pe străzi și în baruri aveau o simplitate care dădea încredere. Oamenii ascultau cu o atenție firească. Am zâmbit când am văzut un afiș cu chipul meu pe un stâlp nu pentru gest în sine, ci pentru naturalețea cu care orașul părea să-i adopte pe poeți. Alte detalii au umplut zilele: o plimbare în căutarea unei perechi de sandale, o cină într-o tavernă unde dansul izbucnea spontan, o masă lungă cu salate, feta și vin, apoi descoperirea, aproape amuzantă, că frappe-ul s-a născut chiar în Grecia.
Abia după câteva zile, când agitația festivalului s-a domolit, am ajuns pe malul Mării Ionice. Lângă un far singuratic mi-am scufundat picioarele în apă. Farul, retras și tăcut, părea un paznic vechi al orașului, iar nu departe, Catedrala Sfântului Andrei se ridica impunătoare, respirând același aer sărat al mării. Am privit de jos zecile de scări care urcă spre Cetatea Patras – nu le-am urcat, nu pentru că nu mi-aș fi dorit, ci pentru că energia mea rămăsese pe ringul de dans, în taverna unde, cu o seară înainte, mă prinsesem într-un dans grecesc care m-a obosit, dar într-un mod frumos. M-am mulțumit să privesc cetatea de la distanță, lăsându-mi imaginația să urce pentru mine.
Festivalul de la Patras a fost, poate, cea mai coerentă și bine organizată experiență poetică din parcursul meu. Profesionalismul echipei, structura atentă a programului și atmosfera caldă m-au făcut să mă simt atât invitată, cât și parte a întregului. Am plecat cu sentimentul clar că emulația artistică trăită acolo a deschis în mine o zonă nouă: scrisul mi-a devenit mai limpede, mai așezat, iar următoarea carte pare acum mult mai aproape.
Am cunoscut mulți poeți și am rămas prieteni, continuăm să comunicăm, iar poate cel mai frumos dar este acesta: legătura care nu se oprește odată cu încheierea festivalului, ci continuă firesc și după. Am avut bucuria și onoarea ca, înainte de a ajunge la Patras, să am deja o prietenă poetă acolo pe Liana. Iar gestul ei m-a emoționat profund, pentru că nu am găsit sandalele pe care le căutam, mi le-a trimis din Atena, cu o generozitate pe care doar o prietenie adevărată o poate cuprinde. M-am simțit, pentru o clipă, cu adevărat „pe jumătate grecoaică”.
Privind înapoi, simt că am lăsat o parte din mine la Patras: poate un mod de a privi lumea, poate o intenție, poate o vibrație a vocii mele de atunci. Știu însă că mă voi întoarce (daca voi fi invitată) cu texte noi, cu un ton nou, cu o înțelegere mai limpede a literaturii grecești și a felului în care trecutul ei continuă să modeleze prezentul.
50,9
Am râs când am văzut cifrele:
50.9 la sută grecoaică –
oh, cu măreție,
sângele meu a început să danseze,
atingând pământul, atingând cerul,
și jumătate de mare
trezită în vene.
Nu e aritmetică, e invocare,
ca în vechile elegii,
unde un singur vers putea să cuprindă
destine.
Poate de asta mă simt acasă,
într-un oraș pe care nu l-am locuit.
Patras e genius loci,
Patras e scară de piatră
peste spinarea unei cetăți,
unde luna coboară, treaptă cu treaptă,
unde sfântul călător își lasă umbra.
o aud pe Sappho arzând în litere de foc,
pe Seferis purtând exilul ca pe o cruce.
Oh, măreție!
pe țărmul ionic
îmi pierd sandalele grecești,
apa îmi șterge urmele de sare.
Zeii geloși se oglindesc în valuri.
Marea îmi răspunde:
„Strămoașa ta în mine s-a scăldat,
în mine s-a iubit cu un bărbat,
în mine și-a înflorit pe trup poeme.
Iar tu le scrii acum.”
Soarele, martor, aruncă sulițe de aur,
vântul luminii mângâie măslinii.
O mână de bărbați rostesc poeme,
o mână de femei le tot îngână.
O frumusețe stranie ne paște
și totul pare
o veche amintire ce se așază
la masa din tavernă.
E muzica e dansul nebunesc în care mă rotesc
(de 50.9 la sută).
50,9
I laughed when I saw the numbers:
50.9 percent Greek woman –
oh, with grandeur,
my blood began to dance,
touching the earth, touching the sky,
and half the sea
awakened in my veins.
It’s not arithmetic, it’s invocation,
like in the old elegies,
where a single verse could contain
destinies.
Perhaps that’s why I feel at home
in a city I’ve never lived in.
Patras is genius loci,
Patras is a stone stair
across the spine of a citadel,
where the moon descends, step by step,
where the holy traveler leaves his shadow.
I hear Sappho burning in letters of fire,
Seferis bearing exile like a cross.
Oh, grandeur!
on the Ionian shore
I lose my Greek sandals,
the water erases my salty traces.
Jealous gods reflect in the waves.
The sea replies:
“Your ancestress bathed in me,
in me she loved a man,
in me her body bloomed with poems.
And now you write them.”
The sun, witness, throws golden spears,
the wind of light caresses the olive trees.
A handful of men recite poems,
a handful of women hum them along.
A strange beauty grazes us
and everything feels
like an old memory settling
at the tavern table.
It is music, it is the mad dance in which I spin
(50.9 percent).
50,9
J’ai ri en voyant les chiffres :
50,9 % de femmes grecques –
oh, avec de grandeur,
mon sang s’est mis à danser,
touchant la terre, le ciel,
et la moitié de la mer
s’est réveillée dans mes veines.
Ce n’est pas de l’arithmétique, c’est une invocation,
comme dans les anciennes élégies,
où un seul vers pouvait contenir
des destins.
C’est peut-être pour cela que je me sens chez moi
dans une ville où je n’ai jamais vécu.
Patras est le génie du lieu,
Patras est un escalier de pierre
enjambant l’épine dorsale d’une citadelle,
où la lune descend, pas à pas,
où le saint voyageur laisse son ombre.
J’entends Sappho brûler en lettres de feu,
Séféris porter l’exil comme une croix.
Oh, grandeur!
sur le rivage ionien,
je perds mes sandales grecques,
l’eau efface mes traces salées.
Les dieux jaloux se reflètent dans les vagues.
La mer répond :
„Ton ancêtre s’est baignée en moi,
en moi elle a aimé un homme,
en moi son corps s’est épanoui de poèmes.
Et maintenant tu les écris.”
Le soleil, témoin, lance des lances d’or,
le vent de lumière caresse les oliviers.
Une poignée d’hommes récitent des poèmes,
une poignée de femmes les fredonnent.
Une étrange beauté nous effleure
et tout nous semble
comme un vieux souvenir qui s’installe
à la table de la taverne.
C’est de la musique, c’est la danse folle dans laquelle je virevolte
(50,9 %).
Material realizat împreună cu:
Fotografie de Sissy Morfi (fotograf oficial al festivalului).